Lorem ipsum gravida nibh vel velit auctor aliquet. Aenean sollicitudin, lorem quis bibendum. Sofisticur ali quenean.

INSTAGRAM

În ultima perioadă m-am gândit mult la cum facem să ne ascultăm inima și la cum punem limite sănătoase. Și când spun asta mă refer la orice ar fi dorința sufletului nostru și la orice tip de relații interumane.

După atâția ani de când bat toba mai am și eu aspecte în care am constatat că nu-mi dau voie să fac exact cum vrea sufletul meu și corpul mi-a zis „stop!”. Nu vă alarmați, că nu am pățit nimic, tocmai pentru că am învățat să fiu atentă la timp la semnalele lui. La o primă vedere, ai fi spus că e vorba de oboseala acumulată în ultimele luni. Numai că știu că, dincolo de asta, sigur mai e o explicație sau, mai bine zis, chiar și oboseala are o explicație. Pentru că, dacă faci ce îți place, nu resimți oboseala. Atunci când bat toba nu obosesc și nu mă plictisesc niciodată. Doar că pe lângă mai am și alt serviciu, unii dintre voi știu asta.

Așa că mi-am luat un concediu medical, deocamdată, și am stat cu mine. Când am timp, îmi place să fac baie de plante. Fac un ceai mai concentrat din ce simt că m-ar ajuta în momentul respectiv, apoi îl torn, strecurat, în apa din cadă. Exact asta am făcut în una din zilele de concediu, dacă tot îmi propusesem să mă relaxez. Mi-am pus și o lumânare, am un fel de dulăpior pe care mi-am făcut un loc pentru lumânări, bețișoare parfumate, salvie, ba chiar câte o floare. Am stins lumina și am stat în cadă, am rugat plantele să mă ajute să ma curăț și să găsesc răspunsuri. M-am „trezit”, cum stăteam cu ochii închiși, în apa mării Greciei, exact la insula Skiathos, unde am fost vara trecută și unde am trăit momente minunate. Nu doar pentru că locul este extraordinar de frumos, ci pentru că m-am contopit cu undele turqoise, cu reflexe aurii și am simțit cum spiritul acestei mări este o regină, care m-a învățat atunci foarte clar ce am de făcut. Credeți că am ascultat? Ați ghicit: nu! La cel mai mic impediment, am crezut că este un semn că trebuie să mai amân. Cum stăteam în cadă mi-au dat lacrimile și mi-am recunoscut că a fost vorba de frică, nicidecum de vreun semn.

Apoi m-am întrebat ce vrea inima mea de fapt. Când ești singură, toată lumea crede că îți dorești un bărbat și nu vrei să recunoști sau ți-e frică. Am stat așa cu ochii închiși, în apa din cadă care era cumva una cu cea a mării și m-am întrebat, cu toată sinceritatea, ce vrea sufletul meu. Toată viața mi-am dorit relație bună, recunosc, dar acum nu apărea și nu apărea starea asta. În schimb, îmi apăreau avioane, tot felul de țări și continente unde îmi doresc să ajung, aproape că simțeam fizic cum e să fii în Bali, în America de Nord în Marele Canion, cum ar fi să mă plimb pe străduțe prin Roma sau prin Barcelona. Și, în toate locurile astea, sentimentul era de mare libertate, de ușurare, parcă respiram ușor, eram ușoară. Iar mi-au dat lacrimile de un soi de fericire. Am înțeles răspunsul, am mulțumit.

Așa că, deși asta e una dintre provocările cele mai mari pentru anul care vine, voi acționa. Mă voi elibera, voi fi liberă. Asta înseamnă că voi bate toba, pentru că e ceea ce îmi place să fac, dar mă voi desprinde de serviciu.

Cât despre limite, nu mi-am dat seama că încă mă simt incorfotabil să le trasez și că fac confuzie între compasiune și acceptarea ca prea multă lume să treacă peste ceea ce îmi place, peste ceea ce vreau eu. Pentru că știu din constelații că nu există oameni răi ci doar foarte traumatizați, am mers mereu pe ideea că fiecare trebuie acceptat așa cum este, că nimeni nu trebuie judecat sau criticat pentru acțiunile lui. Cumva nici măcar nu am lucrat prea mult la aspectul ăsta pentru că am avut din naștere o mare înțelegere pentru oameni. Și, în plus, un soi de naivitate și o convigere că oamenii sunt buni. Nu știu cum, dar niciodată nu am crezut cu adevărat în răutate și în invidie. Aproape că aș fi putut să-l compătimesc și pe zmeul din povești că nu îl iubește Ileana Consânzeana.

Ei, știți ce am constatat zilele din urmă? Că, totuși, există oameni care ne fac rău intenționat, care ne bârfesc din invidie și care știu că ăsta este un lucru urât. Și totuși o fac. Și mai știți ce? Am zis deodată stop și mi-am propus să nu mai hotărască nimeni pentru mine, să fiu atentă la semnale încă de la început și să trasez limitele. Am o prietenă psiholog care mi-a zis ceva ce mi-a rămas în minte: „chiar dacă toți oamenii au un suflet bun, noi trăim cu comportamentele lor”. Dacă un comportament ne face rău, indiferent cât de multă compasiune am simți pentru persoana respectivă, e în regulă să spunem sau să ne retragem din relaționarea respectivă, după caz.

Așa că, din tot ce am gândit și la ce am meditat săptămâna trecută am extras câteva idei: e foarte important să ne ascultăm inima, dar nu pentru că așa zice vreo frază de pe Facebook, ci pentru că altfel vom fi mereu nefericiți, într-o măsură mai mare sau mai mică. Și cum o ascultăm? Vorbim cu ea. Faceți și voi o baie de plante, imaginați-vă inima voastră și întrebați-o ce își dorește. Sigur veți primi un răspuns. Când credem că facem ce vrea inima, de multe ori, de fapt, suntem tot în minte. Tocmai de asta e bună o stare de relaxare, de meditație și abia apoi să simțim ce e cu adevărat înăuntrul nostru. A doua idee este că, după ce aflăm, e bine să ne dăm voie să acționăm, iar asta ține, de cele mai multe ori, de conjunctura socială în care suntem. Indiferent dacă e vorba de familie, de serviciu, de tot felul de alte obligații, e important să echilibrăm cumva balanța, să nu îi rănim pe cei din jur, dar și să punem limitele despre care vorbeam.

Leave a Comment: