Știți scheciul (da, culmea, chiar așa se scrie, am verificat în dex) ăla vechi cu Florin Piersic, Castravetele? Ei, așa mă simt eu când trebuie să raspund la întrebarea ce este șamanismul. Și asta pentru că de aproximativ 12 ani tot încerc să ofer răspunsuri la întrebarea asta și ajung tot la castravete. Am scris pe blogul meu mai vechi, am reluat în cartea O viziune șamanică asupra vieții, am spus la multe cursuri și întâlniri aceleași idei, așa încât am ajuns să am senzația că repet mecanic o definiție: șamanismul este cea mai veche formă de apropiere de Creator și de sensul tuturor lucrurilor, este răspunsul la primele întrebări ale omenirii despre lumea înconjurătoare și prima modalitate de vindecare, este prima tehnică de atingere a extazului religios și de primire a revelațiilor, este, cu alte cuvinte, primul mod în care oamenii s-au apropiat de partea lor spirituală. Dar, ca să nu rămân la castravete, o să vă povestesc ce este pentru mine șamanismul, poate vă inspiră și pe voi.
Primele semnale
Una dintre primele amintiri clare pe care le am despre mine, să zicem pe la 10 sau 11 ani este cum stau și mă întreb ce gândesc oamenii. Citeam pe atunci Jules Verne și eram absolut fascinată de toate mașinăriile pe care le-a inventat ca să călătorească personajele lui pe sub apă, ca să zboare și știți voi, nu mai continui. Și mă țin minte în patul mare, tip divan, din camera bunicii, cu o carte de-a lui în mână, întrebându-mă dacă nu s-ar putea inventa o mașinărie pentru a citi gândurile oamenilor. Până la vârsta aia deja mă înțelegeam cu toate mâțele și câinii cartierului, mai ales cu ale mele, pe care le drăgăleam tot timpul și cu care vorbeam. Da, nici măcar pentru mama, foarte rațională, de altfel, nu părea ciudat că nu mă tem de nici un câine vagabond și că mă vedea, când veneam de la școală, vorbind cu vreunul pe stradă. Și nici bunicului meu, psiholog, nu i s-a părut nelalocul lui să-i povestesc din aventurile mele imaginare în pădurea în care mă jucam cu urșii și lupii, ba chiar a scris și o carte în care a asta părea foarte firesc și drăguț, Mihaela, prietena pădurii. Așa că, după ce mă familiarizasem cu prietenii mei blănoși, trecusem la artileria grea, oamenii. Cumva îmi erau cunoscuți din poveștile pe care bunica mi le citea seara, doar că cei din realitate nu voiau să semene tot timpul cu cei din cărți. Mi se părea mai simplu să înțeleg cum gândește Harap-Alb decât ce cred și ce vor să spună colegii mei de clasă. De aici și pasiunea veșnică pentru literatură, cred, pentru că în cărți personajele își lasă gândurile la vedere.
Simțeam, uneori, că înțeleg de la prima privire ceva ce e înăuntrul vreunei persoane cu care vorbeam și că ceea ce simt nu e chiar conform cu ce spune și mai ales cred că simțeam că cei din jurul meu, din familia mea, ascund mereu ceva, că la suprafață totul pare normal, dar în interiorul lor mustește o durere care mă copleșea și mă făcea să aleg să stau mai mult cu păpușile decât cu ei. Mi-au trebuit ani de lucru cu mine să înțeleg că exact așa era.
Și mai știa ceva foarte bine familia mea: să fugă de suferință. Unde? La munte și la mare. Ne îmbarcam în Dacia 1300 roșie și fugeam mâncând pământul de orice putea fi greu de dus, apăsător, supărător. Am învățat foarte bine tehnica asta și am repetat-o toată viața, până am înțeles și am ales să stau cu suferința până iese afară. Nu știu ce făceau bunica, mama și fratele când ajungeam la munte, ce gândeau, ce vorbeau, pentru mine erau fascinanți brazii, culegeam cetina, analizam acele verzi și ascuțite, mă uitam printre crengi spre soare și eram în stare să privesc la câte un pârâu mult mai mult decât s-ar preasupune că are răbdare un copil. Doar eram prietena ei, a pădurii, ce mai, nu degeaba scrisese bunicul așa de frumos în cartea lui.
Cu munții în suflet
Când am început să merg singură, mai exact cu câte vreun grup de prieteni, adică pe la 17 ani, că prinsesem gustul înălțimilor și al independenței foarte repede, am ajuns pe platoul Munților Retezat. Am montat cu toții corturile, am mâncat, am admirat un pic peisajul și băieții s-au apucat de făcut focul și au scos și o sticlă de țuică care mirosea oribil. Am făcut câțiva pași în stânga cortului, pe o cărare și am început să cobor spre lacurile ce se înșirau mai jos. M-am apropiat de primul, m-am reflactat un timp în apele limpezi și nemișcate, sub care se zăreau pietre de toate formele și mărimile. M-am așezat pe mușchiul moale de lângă și am privit un timp stâncile roată împrejur. Apoi m-am întins și am închis ochii. Simțeam sub palme mușchiul, percepeam lipezimea apei și auzeam în depărtări strigătele uliilor și ale corbilor. M-a cuprins un sentiment de profundă pace și mă contopeam încet cu pietrele și cu muntele însuși. Nu știu cât am stat așa, dar când m-am ridicat aveam sădite în ființa mea câteva cuvinte: „sunt suflet din sufletul ierbii, sunt suflet din sufletul apei, sunt suflet din sufletul pietrelor, sunt suflet din sufletul muntelui, sunt suflet din sufletul acestei imensități care mă înconjoară”. Nu am uitat niciodată aceste cuvinte și senzația aceea de unire și de beatitudine. Credeți că i-am dat prea multă importanță?
Și iată-mă peste vreo 20 și ceva de ani, la un curs pentru practicanți șamanici, după ce viața trecuse cu multe peste mine și uitasem de experința asta. Ce credeți că ne sugerează cel care ținea cursul? Mergeți afară (era undeva la munte) și pășiți rar, încet, pe cărare, îndreptați-vă spre apă, stați lângă ea și ascultați cum trece peste pietre, uitați-vă la undele limpezi și apoi priviți munții, căutați să vă dați voie să simțiți, să percepeți o stare, o bucurie, o contopire eventual. Pe bune? M-am dus, evident, pe cărare și atunci abia mi-am amintit de trăirea mea din Retezat. Așa că prima senzație apropo de șamanism a fost că revin la mine însămi, că ma întorc acasă, la felul meu cel mai autentic de a fi, de a percepe și de a înțelege lumea.
Mașinăria de citit gânduri
Tot atunci, în adolescență, aveam o problemă cu oamenii. Când ești copil e mai ușor să te retragi cu păpușile și să joci ascunsa fără griji. Dar adolescența e un teren minat. Am tot căutat să mă încadrez și eu într-un grup, să fiu printre semenii mei, rezonam cu rock-ul și cu cei care ascultă acest gen. Dar mi se întâmpla uneori să zic „cred că de fapt gândești asta” sau „mi se pare că cutare simte asta”, până când unii și alții mi-au zis „băi, da tu nu știi să-ți ții gura?”, sau „de ce vrei tu să spui ce nu vrea omu să zică singur?”. Apoi am avut un iubit. Și atunci a devenit și mai greu, pentru că personajul avea tendința să flirteze sau chiar să mă înșele. Și nu știu de unde îmi veneau imagini și cuvinte și, evident, i le spuneam, știam exact unde a fost, când și cu cine, pe vremea când nu erau telefoane mobile să verifici la tot pasul (apropo, asta cu verificatul mi se pare horror, vă dați seama că nimeni nu mai are încredere în nimeni?). Și, cum vă puteți închipui, ne certam groaznic, el zicea că sunt nebună, eu o țineam pe a mea. La un moment dat am început să mă îndoiesc, așa cum era de așteptat, de ceea ce vedeam/simțeam. Bine, până la urmă tot ne-am despărțit, că oricum nu avea cum să meargă și știți ce? După vreo 30 de ani ne-am revăzut prietenește la o cafea și mi-a mărturisit că tot ce îi spuneam era adevărat. Dar pentru mine era deja târziu, nu-mi mai băteam capul să înțeleg ce simt oamenii, devenisem extrem de rațională și nu mai dădeam nici o importanță.
Încă de la primele seminarii de șamanism, ce credeți că am auzit: dați-vă voie să simțiți? Ei, serios? După ce mi-am luat-o toată viața că am simțit prea mult? Nu, nici gând. Până când am avut curaj să cer și eu o sesiune privată unui șaman și omul a luat un baros metaforic și mi-a spart zidul la fel de metaforic din jurul inimii, ca să pot simți și eu ceva cât de cât. Metaforic sau nu, la vremea aia (aveam doar vreo 35 de ani) eram deja diagnosticată cu cardiopatie ischemică. Să vă mai spun că acum nu mai am nimic și orice control la inimă mi-am făcut în ultimii ani a ieșit perfect? Să mai încerc acum să nu simt? Nu, nu voi mai face așa ceva niciodată, nu cu prețul inimii mele. Deci mașina aia de citit gândurile nu s-a inventat încă, dar se pare că nu aveam nevoie de ea, că aveam nativ un fel de radar interior care nu îmi spune gânduri, dar mă lasă să simt emoții, stări, am aflat în timp că în psihologie se numește empatie și m-am convins că e una din calitățile principale ale șamanilor, să înțeleagă sufletul omului.
În brațele creației
Tot pe la 17 ani am avut un vis pe care l-am mai povestit în diferite locuri, inclusiv în cartea mea. Se făcea că mă desprinsesem de undeva, din ceva foarte mare și luminos, să-i zicem energie pentru că nu găsesc un cuvânt mai potrivit. Și cădeam, cădeam, asta era senzația, de cădere în gol. Cu timpul am început să prind un fel de conștiință și vedeam alte, le-am zis eu atunci, sfere luminoase care coborau sau urcau. Pe măsură ce continuam să cad, mă cuprindea un soi de regret sau de nostalgie sau de întrebare de ce. Și exact când să mă izbesc de ceva spre ce mă îndreptam, mi-a trecut prin conștiință că urmează să mă nasc. Am uitat, cu timpul, și de acest vis și, bineînțeles, așa cum deja bănuiți, la un alt curs, ni s-a propus o călătorie la origini, la locul de unde am venit pe pământ și unde ne vom întoarce când vom părăsi corpul fizic. Știți, da, ce am văzut? Exact! M-am perceput pe mine ca o sferă de lumină care urca, urca, până a ajuns în acel loc ca o imensitate de lumină odihnitoare și am stat acolo, m-am unit cu acea energie și apoi am revenit, cu o senzație de plutire și de liniște și de bucurie. Și uite-așa am făcut cunoștință cu Creația, am putea-o numi revelație, dacă șamanismul nu ar considera ceva normal să fii în legătură permanentă cu energia asta universală a tot ce există.
O să vă mai povestesc despre tot felul de înțelegeri și revelații pe care le-am avut, dar ceea ce am vrut să vă împărtășesc este că șamanismul este despre ceea ce toți am știut dintotdeauna și am negat, am uitat, am lăsat deoparte în vârtejul vieții în care am intrat cu timpul.
Șamanismul e, în primul rând, despre legătura cu tot ce avem în jurul nostru, despre a fi una cu plantele, cu animalele, cu apa, cu munții și pădurile, cu tot ce e viu și mai ales cu Creatorul. Șamanismul este despre a reface conexiunea, despre a nu ne mai simți singuri și izolați, despre a simți totul, despre a trăi complet, plenar, această experință numită viață, care nu se oprește la existența noastră materială ci trece dincolo de ea, se continuă în multe planuri și la multe nivele.