La noi Moș Crăciun venea cu elicopterul. Sau așa ne-a zis mama cu toată convingerea. Și na, normal, nu poți să o contrazici pe mama, cel puțin nu pe a mea. Casa în care m-am născut și în care stau și azi e foarte specială, are un fel de turn rotund și, deasupra lui, în loc de acoperiș, o terasă. În seara de ajun mama făcea masă mare, în ceea ce se poate numi mansardă, unde locuiam cu ea și cu fratele meu. Se adunau bunicii, de pe mama și de pe tată, vecinii, unchii și verișorii, că doar numai la noi ateriza Moș Crăciun exact din cer, pe scara care cobora de pe terasă în sufragerie.

Nu țin minte cine s-a întrebat prima dată cum ajunge Moșul pe terasă, dar cred că fratele meu, că el era mereu cu chestiile astea exacte Eu, când venea vorba de miracole, eram dispusă să cred orice. Și nici nu știu cum de i-a venit mamei ideea, dar a fost genială. Mi-aduc aminte că vedeam în mintea mea cum aterizează elicopterul, cum se oprește elicea, cum se dă jos el cu greu așa cu sacul lui mare cu tot, aveam un întreg film în cap.

Și Moșul nostru chiar era moș, nu doar așa o barbă albă peste obrazul proaspăt ras al tatei, ca să fii nevoit să te prefaci că nu te-ai prins. Moșul nostru era un vecin, domnul Zaiț, care a fost mult timp pictorul Teatrului Național și, evident, avea acces la costume și machiaje de la teatru. Cred că îi plăcea rolul, era foarte autentic. Apărea în capul scării și noi, copiii adunați, începeam să sărim în sus, să-i facem cu mâna, să strigăm „a venit, a venit”, ca și cum nu vedeau și ceilalți. Ne făcea și el din mână și eu parcă îl vedeam așa obosit cum a ajuns el cu greu tocmai din țara ghețurilor până la noi și mă întrebam cum de poate să meargă pe la toți copiii. Cobora încet treaptă cu treaptă și vorbea cu noi, ne întreba dacă l-am așteptat, dacă am fost cuminți, dacă vrem cadouri, cine știe ce ne mai întreba, că îmi aduc aminte mai mult starea de uimire și de încântare pe care o aveam în suflet. Ajungea jos, cobora și ultima treaptă și se îndrepta cu tot cu sac spre scaunul pregătit lângă brad. Se așeza cu greutatea sutelor de ani și a sutelor de copii pe care i-a bucurat și se uita, ne măsura, ne analiza, iar noi, copiii, nu mai puteam de nerăbdare să vedem ce are în sac. Credeți că era simplu? Nu, pentru fiecare cadou trebuia să spunem o poezie sau să cântăm un cântec, așa că totul se transforma în spectacolul perfect, spre deliciul adulților, care ne aplaudau la fiecare reușită artistică și care se bucurau odată cu noi, parcă atunci vedeau și ei cadourile pentru prima dată. Primeau și ei, că doar moșul le știe pe toate și nu lasă pe nimeni pe dinafară. La sfârșit, stătea un pic la masă, râdea și el, apoi urca mai sprinten scările și ne făcea cu mâna. Niciodată nu am îndrăznit să mergem cu el să vedem și noi elicopterul că era secretul lui și nu am fi vrut să fim obraznici și, Doamne-ferește, să nu mai vină anul următor.

Când am mai crescut un pic, mama, în unul dintre momentele alea când s-a gândit la partea psihologică a creșterii unui copil, că atunci nu era la modă, a ajuns la concluzia că trebuie să-mi spună că moșul e, de fapt, domnul Zaiț, că sunt mare și s-ar putea să-l recunosc și să spun că m-a mințit. Și mi-a spus. Ca să mă convingă, a zis că uite, să vezi, vine doamna Zaiț, vine Oana, fata lor cu care mă jucam și eram prietene, iar el vine mai târziu, după ce se schimbă de costum. Numai că, nu știu de ce, în anul ăla moșul nu a venit cu elicopterul, cred că s-o fi stricat. A apărut la ușa de la intrare și noi îl așteptam pe scări, a urcat și, în spatele lui, veneau domnul și doamna Zaiț, cu Oana. Și eu m-am uitat în ochii mamei și i-am spus: „Ce rea ești, știam eu că există Moș Craciun, uite, domnul Zaiț a venit cu el.”. Nu țin minte ce mi-a răspuns, căscase și ea niște ochi mari, că nu înțelegea ce se întâmplă. Mai târziu a dezlegat misterul: venise un prieten în vizită la ei și domnul Zaiț l-a rugat să se costumeze, că poate suntem prea mari și să nu-l recunoaștem cumva.

Așa că da, la mine mereu vine moșul, cu elicopter sau fără, pentru că vreau să rămân acel suflet care crede în miracole. Și viața mi-a demostrat că există miracole, există magie, e chair aici, în noi, cu noi, în lumina dinăuntrul nostru, care renaște în seara de ajun și pentru care punem luminițe în brad și prin casă. Craciunul a fost și rămâne magic și exact asta vă doresc, să simțiți magia din voi și din lume.

Să aveți un Crăciun binecuvântat, cu magie și bucurie în inimă!

P.S. Pozele le-am lăsat special așa, exact cum le-am fotografiat din albumul vechi, din copilăria mea. E un text scris în 2020, dar mi-am amintit de el și mi-e foarte drag, așa că vi-l ofer din nou.