În ultimul timp m-am gândit mult la relații. A venit ca temă și în sesiuni și în programul de practicanți șamanici. Am auzit fel de fel de povești, de-a lungul anilor, despre tot felul de situații cu care se confruntă oamenii în cuplu. Am avut și eu poveștile mele.

Știți ce observ cel mai des? Că, de multe ori, certurile, neînțelegerile, pornesc de la lucrurile cele mai mărunte. Cine face curat, de ce nu a gătit nimeni azi, cum de a întârziat copilul la școală, de ce nu a dus nimeni gunoiul. Sigur că lucrurile astea sunt importante. Dar cât de importante, de fapt?

Apoi sunt persoanele care stau în relații cu adevărat disfuncționale, care nu mai au timp să se gândească la curățenie, la mâncare, pentru că se confruntă cu abuzuri fizice sau verbale, pentru că au parteneri (bărbați sau femei) care sunt căsătoriți, alcoolici sau cine știe ce alte situații complicate.
Toate astea m-au făcut să mă întreb ce nu e în regulă cu lumea în care trăim? De ce uneori ne certăm inutil iar alteori suportăm probleme grave și nu ieșim din relații care chiar sunt periculoase din toate punctele de vedere?

Am căutat răspunsuri și pentru mine, mulți ani, legat de subiect și am ajuns la unele concluzii:
De multe ori nu vedem lucrurile bune pe care le avem în comun. Intervin rutina, oboseala, stresul, ne cramponăm de cele mai mărunte detalii și uităm că, atunci când ne-am îndrăgostit, nu am făcut-o pentru a avea cine să spele vasele, cine să bată cuie și așa mai departe. Ne-am îndrăgostit de un zâmbet, de o privire, de o atingere, de un suflet care s-a deschis în fața noastră. Ne-am dorit un partener care să ne înțeleagă, care să ne susțină, care să ne înțeleagă, care să ne atragă. Doar că am uitat și ne-au luat pe dinainte grijile și treburile zilnice.

Mai rău, dacă suntem prinși într-o poveste care implică orice fel de abuz, am devenit dependenți de partener, mai ales că abuzatorii sunt, de obicei și foarte manipulatori. Nu-i așa că, dacă se enervează, noi suntem vinovate/vinovați? Nu-i așa că mereu noi nu facem ceva așa cum ar trebui?

Toate astea au resorturi în ceea ce am văzut în familiile noastre, în ceea ce am preluat pe linie transgenerațională. Și mai au legătură cu ceea ce ne prezintă societatea.

Vrem să credem că suntem adulți, că alegem partenerii în funcție de tot felul de criterii pe care ni le stabilim cu grijă, cu prea multă grijă, aș spune. Dar, de fapt, trăim mereu într-o poveste. Aceea în care el e Făt Frumos și ea Ileana Consânzeana. Visăm pasiune, curaj, frumusețe, delicatețe, dar oferim rigiditate, idei fixe, inflexibilitate. Sau, ca revers al medaliei, prea multă toleranță, prea multă dorință de a vindeca ceea ce ni se pare că nu funcționează bine în partener/parteneră, ca și cum el/ea ar fi creația noastră și suntem obligați să ne iasă perfect.

Oamenii singuri se plâng de singurătate și intră într-o goană, într-o disperare ca să-și găsească o relație, cei care sunt într-o relație, nu mai știu de ce o au și dacă sunt mulțumiți sau caută în afara ei, tot felul de căi de a se sustrage de la implicare și comunicare.

Ce e de făcut?
E un subiect atât de complex încât greu se poate da un răspuns și o să mai revin la el. Varianta cea mai simplă este, din nou, ca și cu alte aspecte, să ne oprim un pic și să medităm la situația în care suntem. Să ne luăm un timp și să privim cât de obiectiv putem la ceea ce facem, spunem, gândim în legătură cu situația noastră de viață. Ce povești, ce convingeri limitative ne trec prin minte.

Hai să vă povestesc ceva: mă certam des cu soțul meu de la felul în care fiecare face mâncare. Era subiectul nostru preferat de ciondăneală. Mie îmi plăceau în ciorbă cartofii tăiați cuburi mari, lui cuburi mici, eu preferam să respect rețetele așa cum le-au lăsat bunicile noastre, el să experimenteze, eu voiam să țin regim, el mă certa că n-are nici un rost, că mai bine să ne bucurăm de o mâncare bună. Vă sună cunoscut? Ei, la un moment dat, m-am oprit din asta și m-am uitat la ce făceam de vreo câteva ore bune în bucătărie. M-am așezat la masă și mi-am aprins o țigară. M-am uitat la el, la părul lui blond grizonat, la spatele lui puternic, la mâinile pline de pistrui. Și mi-a venit deodată în suflet un drag imenis, o stare de iubire frumoasă, curată, profundă. Îl vedeam cum se mișcă prin bucătărie și îmi imaginam cum analizează toate ingredientele cu ochii lui de un albastru ireal. M-am dus și l-am îmbrățișat. S-a mirat dar m-a îmbrățișat și el, ne-am sărutat și i-am mulțumit pentru că face el de mâncare. M-am dus în sufragerie și m-am uitat cu fata noastră, care atunci era mică, la desene animate. Când totul a fost gata am mâncat cea mai bună ciorbă din lume cu cartofi tăiați mărunt. Pentru că din acel moment am știut că nu-l iubesc pentru cum taie cartofii ci pentru acel ceva ce am simțit din prima clipă când l-am văzut și până în ultima zi în care am fost împreună.

Așa că, ceea ce vreau să spun este că ne-am obișnuit să trăim pe pilot automat și nu mai schimbăm niciodată unghiul din care ne uităm la situațiile noastre de viață, nu ne oprim să vedem puțin din afară.

Toamna, e un timp numai bun să lăsăm să plece unele tipare, frici, judecăți. Așa cum natura ne demonstrează, nimic nu e veșnic. Frunzele se scutură și copacii nu suferă după ele.

E un moment foarte bun să ne oprim și să vedem ce comportamente ne sunt favorabile, ce e bine să păstrăm și la ce e cazul să renunțăm. Poate e timpul să schimbăm perspectiva asupra relației în care suntem sau poate e chiar timpul să o încheiem, dacă ea nu e bună pentru noi. Important este să fim aliniați cu sufletul nostru și să luăm decizii. Altfel ne vom învârti într-un cerc vicios mult prea mult timp. Nici în relație nu ne va fi bine, nici nu vom ieși din ea. E și asta o alegere, avem dreptul la ea: putem alege să ne reevaluăm relația și să o facem să funcționeze sau să renunțăm dacă e cu adevărat disfuncțională. Numai să stăm într-o stare de neclaritate aduce suferință, deciziile, oricât de dureroase ar părea, sunt eliberatoare.

Așa că, dacă aveți nevoie de ajutor, puteți să chemați energia ursului, ca să vorbim șamanic, el este un foarte bun vindecător, curățitor. Imaginați-vă că îl lăsați să vă ia de pe umeri orice greutate purtați și că priviți cu alți ochi la viața voastră.