Așa începea un text pe care l-am scris cu vreo 5 ani în urmă și la care am lucrat asiduu un timp. Acum stă undeva într-un sertar și așteaptă să-i vină timpul să fie finalizat.
Atunci când scriam la el, căutam soluții să ies din broască, să mă regăsesc cumva și în viața dinafara ei, să regăsesc sensul vieții. Acum știu care e ieșirea și am înțeles cumva și rostul vieții în toate formele ei.
Tocmai de asta, intru și ies din broască când vreau, iar iarna este un timp în care stau mai mult în ea, pentru că așa simt și pentru că mă adun cu mine. Așa că și anul ăsta, după 1 decembrie am simțit cum mă retrag în carapace, dar nu pentru că nu mă simt bine în afara ei, ci pentru că am chef, pentru că vreau să înțeleg ce s-a întâmplat în anul care tocmai se încheie.
Și am înțeles așa: că am dus la îndeplinire tot ce mi-am propus, chiar și fără să-mi dau seama.
Am pornit, cam de prin ianuarie, februarie, cu gândul că e timpul să se producă o desprindere între mine și fata mea, cu care am o relație foarte specială dar un pic prea strânsă. Am lucrat amandouă, am plâns, am râs, ne-am dat cu capul de pereți, ce mai, dar, acum, la final de an, e foarte evident că am reușit, poate nu chiar total, dar e mult mai bine. Și suntem pe drumul cel bun.
Apoi, de prin martie, am început să mă întreb, dacă tot e să nu mă mai canalizez așa de mult pe ea, ce ar trebui să fac? Ce vreau eu pentru viața mea? Ce m-ar face fericită? Pentru că, deși pare că exagerez, sunt foarte fericită cu rolul de mamă. Știu că pare greu de crezut, dar pe mine mereu m-a împlinit și nu m-am plictisit niciodată. În fine. Deci, ce am eu de făcut în lume în afară de a fi mamă?
Am luat toba și am întrebat: Ce fac mai departe? Care e rolul și rostul meu?
Și, pentru a nu știu câta oară, m-am văzut bătând toba cu multe persoane în jur, într-o stare de bucurie, de încântare pe care nu pot să o pun în cuvinte. Și am zis: ok, deci trebuie să bat toba pentru oameni, nu doar pentru mine. Și acum e și timpul și momentul. Și am văzut și unde, deocamdată în spațiul care mai fusese cândva pentru tobe. Așa că, în vară, am renovat spațiul și în toamnă l-am deschis pentru voi, pentru toți cei care vreți să auziți toba.
Dar, prin mai, mi-am dat seama că nu mai am prea multe contacte și că nu știu cum să fac să zic oamenilor că bat toba. Așa că m-am înscris la un curs de business și content ținut de Ana Nicolescu, care m-a ajutat enorm ca mesajul meu să ajungă la voi. Și, pentru că aveam un fel de conflict interior, căci nu-mi place publicitatea agresivă, mi-a zis: „îți dai seama pe câți oameni privezi de ajutorul tău dacă nu știu că exiști?”. Așa că m-am apucat de scris intens pe facebook, aici, pe site, ca să afle cât mai multă lume nu ce minunată sunt eu, ci cât de mult bine fac toba și metodele ancestrale de vindecare.
Apoi mi-am dat seama că, totuși, nu pot să le fac pe toate singură, așa că, din iunie, am început colaborarea cu Ama Mihăescu, care mi-a făcut acest site minunat și care mă susține cu formatul newsletterelor care ajung la voi.
Și, iată, acum, la final de an, mi-am văzut viziunea cum prinde viață, pentru că sunteți din ce în ce mai mulți cei care mă întrebați despre șamanism, care veniți să auziți toba și să vă bucurați de beneficiile vindecării tradiționale. Vă mulțumesc pentru încredere, pentru curiozitate și pentru toate cuvintele minunate pe care mi le-ați spus de-a lungul anului și care mi-au confirmat că fac bine ceea ce fac. Vă sunt recunoscătoare!
Viziunea merge mai departe și am planuri și pentru anul care vine, vă las aici activitățile pe care le-am gândit pentru voi pentru anul 2023. Și vor mai fi și alte surprize, pentru că, pentru mine, „a gândi” are, de fapt, altă formă, e în imagini, în viziuni și în intuiții.
Acum, spre final de an, mi-am mai întrebat o dată inima ce vrea, ce și-ar dori să mai fac? Și când spun că mi-am întrebat inima, asta înseamnă literalmente că am vorbit cu ea, am stat și am ascultat, în sensul că am urmărit viziunile care au început să se deruleze în fața ochilor minții și intuiției mele. Și toate erau despre tobă, din nou, așa că știu ce am de făcut în continuare și, în plus, despre călătorii. Am fost în vară, așa cum știți, în Grecia, unde am trăit momente înălțătoare de conectare cu spiritul mării de acolo. Urmează acum și alte locuri, pentru că știu că da, asta este una dintre dorințele inimii mele dintotdeauna. Și a mai apărut ceva: să o scot pe Gida, broasca țestoasă, la plimbare, să vă arăt și vouă ce minunății ascunde în carapace, așa că o să scot manuscrisul din sertar și o să-i dau o formă finală. Vă anunț la finalul anului următor dacă am terminat.
Închei cu acest newsletter activitatea din acest an cu gândul că, inclusiv atunci când nu ne dăm seama, dacă urmărim să mergem pe drumul nostru, să facem ceea ce este în destinul nostru, vom ajunge acolo unde trebuie. Ceea ce putem noi alege este dacă mergem direct, repede, cu ușurință sau dacă facem o grămadă de bucle și acolade ocolitoare, prin care ne îngreunăm mersul. Eu sunt specialistă la asta, așa că știu exact ce spun iar acum și simt înăuntrul meu despre cum facem tot posibilul, uneori, să ocolim drumul cel drept.
Dincolo de toate, cel mai important lucru pe care pot să vi-l spun acum este să stați de vorbă cu inima voastră și să vedeți ce ar vrea ea să faceți în anul următor. Nu ce credeți voi că ar fi bine pentru voi ci ce vrea sufletul vostru. Și, după ce auziți sau vedeți răspunsul, chiar să faceți. Și, atunci când pare că nu vă iese, să spuneți: „Ei, asta este, eu nu abandonez, merg înainte, nu contează când sau dacă va ieși, eu doar merg pe drumul meu!”. Eu așa am făcut de multe ori anul ăsta și, abia acum, la final, îmi dau seama că a fost cea mai bună alegere.
Vă doresc un drum cât mai drept și mai ușor spre realizarea viselor și intențiilor voastre pentru noul an și vă aștept, cu drag, la tobă.
Vă îmbrățișez,
Ioana Madi Dumitrescu