Locuiesc într-o broască țestoasă
Deocamdată e singurul gând care îmi trece prin cap. Stau comod, în patul de o persoană, cu baldachin de fier forjat vopsit în alb. Mi-am pus mâinile sub cap și urmăresc liniile fine care despart hexagoanele de pe carapacea broaștei gigant. Am impresia că le-am mai văzut sau că îmi aduc aminte de ceva. Cu cât le privesc mai atent, cu atât am impresia că mă vor duce undeva, că se creionează o hartă pe care trebuie să descopăr indiciile ca să ajung la o comoară. Zâmbesc. Îmi plac misterele, cărțile și filmele polițiste bune, ba chiar mi-am imaginat, într-un moment al adolescenței, că mă voi face criminalist. Deocamdată, însă, nu văd nimic deosebit, care să-mi spună ceva important și nu am un motiv real pentru care stau în carapace în afară de acela că îmi place. Sună ciudat, dar e purul adevăr. Mă simt bine la adăpost de lumea dezlănțuită de afară, de probleme, de toate lucrurile alea cu „trebuie”.
Știu când am ajuns prima dată aici. La trecerea dintre anii 2016-2017. Nu aveam nici un plan pentru revelion. Îmi imaginam ce frumos ar fi să stau într-o casă mică, cu cerdac, ca cele din Bucovina, cu foc în sobă și cu zăpadă afară. Așa că am ajuns la București. Pare că nu are nici o legătură, dar, ca să vedeți cum lucrează Universul, am fost invitată la o saună ritualică, ținută de Vernon Foster, nativ amerindian și unul dintre învățătorii mei de suflet. Nu era ceva oficial, ci doar pentru prieteni, pe lângă lacul Snagov, în curtea unor tineri. Curtea era mare și fără prea mulți vecini în jur, casa mică, un pic renovată, cu sobe în care am făcut foc, cu pisici și câini.
În ajunul trecerii dintre ani am construit sauna, am aprins focul în care să stea să se încingă „bunicii”, pietrele pe care se va turna apa și am cântat, am bătut toba, am pregătit mâncarea. La ora 23 am intrat în saună. Era prima dată când participam și aveam emoții foarte mari. Afară erau -25 de grade, înăuntru se făceau, cred, 40. Cert este că rochia lungă, cu care eram îmbrăcată, pentru că la sauna amerindienilor toată lumea intră îmbrăcată (e o ceremonie nu o distracție) mi se lipise de corp și simțeam cum transpirația îmi curge pe coloană.
La un moment dat, Vernon ne-a spus că, pentru direcția vest, să ne imaginăm o broască țestoasă, să o rugăm să ne aducă revelații, să ne ofere viziuni despre ce vom face mai departe, în anul următor. Am închis ochii și aproape instantaneu m-am trezit într-o carapace de broască gigant. La început m-am panicat, pentru că toată viața am fost claustrofobă. Apoi mi-am zis că e doar o viziune, o călătorie în care am ca ajutor o broască imensă, așa că am rugat-o să înțeleg ce am de făcut mai departe. Printre cântecele pe care le auzeam în jur, aburul care aproape mă sufoca și carapacea în care intrasem, am văzut în mintea mea cum bat toba cu multă lume și cum scriu ceva. Apoi am deschis ochii și m-am uitat la foc, la oameni, la Vernon iar ușa făcută dintr-o pătură s-a deschis să intre alți „bunici”.
Cojocariu Anca
De abia aștept să citesc mai departe. E foarte frumos!