Suntem, cei mai mulți (ca să nu zic toți, că poate sunt persoane care au lucrat „tot” legat de familie), niște copii care bat din picioare și vor iubirea mamei și a tatălui. Nu e o exagerare, nu e o părere, e un fapt.
Știu că cei mai mulți oameni au impresia despre ei că sunt niște adulți responsabili, că își văd de serviciu, de casă, de copii, de tot felul de obligații. Știu că multe persoane cred că problemele cu părinții sunt exclusiv din cauză că aceștia din urmă nu le-au oferit ce ar fi vrut în copilărie sau că nu i-au înțeles sau că nu au fost de acord cu ce și-au dorit să facă în viață și tot așa. Nu spun că toate astea nu au importanță. Ba chiar psihologia ne arată tocmai, că au mare importanță și că cele mai multe traume și probleme pleacă din copilărie. Și așa este.
Acum, însă, o să-ți spun fapt deosebit de banal: atât au putut. Te revolți? Te înțeleg. Dar, de fapt, în asta stă esența problemei. Hai să-ți explic un pic cum stă treaba asta cu pututul.
Ceea ce văd foarte clar în sesiuni și în constelații familiale este că părinții noștri, ai celor care avem acum 30, 40, 50 de ani, au repetat un tipar preluat din familiile lor, acela care spune că a avea grijă de un copil înseamnă să-i oferi mâncare, haine, școală și să-l înveți, în principiu, să se supună regulilor societății. În completare, citesc acum Psihologia poporului român, de Daniel David, o carte pe care o recomand din tot sufletul și din care aflu că multe lucruri pe care eu le-am gândit au fost spuse înaintea mea de Constantin Rădulescu Motru, de Mihai Ralea sau Mircea Vulcănescu. Unul dintre aspectele despre care ei vorbesc este adaptabilitatea poporului nostru și obiceiul a te ghida după „gura lumii”. Așa și părinții noștri, ne-au oferit servicii (citește Cele 5 limbaje ale iubirii) și ne-au învățat să ne vedem „de lungul nasului”.
Ce am vrut noi de la ei, de fapt? Iubire, comunicare și validarea propriilor noastre idei, pasiuni, acceptarea felului nostru unic de a fi în lume. Mai simplu spus: am fi vrut ca mama și tata să ne zâmbească, să ne îmbrățișeze, să ne spună că ne iubesc necondiționat și că ne susțin orice am alege să facem în viață. Sunt absolut sigură că acum spui: „Da, da, exact!”. Știu. Doar că ei exact asta nu au putut să facă. Știi de ce? Pentru că nici ei nu au primit așa ceva și nu au știut că e nevoie să ofere. Și chiar dacă ar fi știut, cel mai probabil nu ar fi putut, pentru că și rezervorul lor era gol.
De unde știu asta? Simplu. Hai să te întreb așa: dacă te uiți la mama ta ai o stare de ciudă, de nemulțumire, de respingere, de milă, de judecată că nu a făcut altfel în viața ei? Bun. Dar dacă te uiți la bunica de pe mamă? Zâmbești? Bănuiam. Ea e mult mai blândă, mai calmă, mai aproape de sufletul tău. Dar dacă te uiți cum se simte mama ta în raport cu bunica? În proporție de măcar 85% din cazuri mama ta se uită la mama ei cam cum te uiți și tu la ea, cu ciudă, cu milă, cu judecată. Deci ce rezultă de aici? Că nici mama nu a primit de la bunica. Și asta se repetă între bunica și străbunica și tot așa.
La fel e și cu bărbații. De cele mai multe ori, cei cu care lucrez au un sentiment mai ușor când se gândesc la tata, dar aici apare altă frustrare: lipsa de implicare. Numai că și aici e cam același tipar: tata nu a primit de la bunicul, bunicul nu a primit de la străbunicul și tot așa. Plus că foarte mulți bărbați au murit în războaie, de unde și un fel de detașare de familie, de soție, de copii, care s-a transmis transgenerațional.
Acum să revenim la tine.
Dacă ești femeie, ai fi avut nevoie de ritualuri de desprindere de mama ta, ritualuri care se făceau înainte și la noi și încă se fac acolo unde se păstrează tradițiile ancestrale neîntrerupt. Ai fi avut nevoie de femei în vârstă care să te învețe despre menstruație, despre sexualitate, despre rolul tău de femeie în cadrul familiei, despre cum să ajuți bărbatul să se simtă susținut și înțeles, validat și respectat (să nu uităm că viața depindea cândva de ceea ce el vâna, de faptul că apăra tribul și tot așa). Ai fi avut nevoie să fii ținută de mână când te durea burta, când îți creșteau sânii, când ai început să simți primele impulsuri erotice și să ți se confirme că toate astea sunt firești. În schimb, ai fost singură, ba mai mult, totul părea rușinos, degradant, așa că ți-ai ascuns exact partea de feminitate. Și te miri că acum ai nevoie de cusuri de feminitate? Ți s-a spus că trebuie să înveți, să muncești, să fii independentă, să fii puternică, să răzbați în viață. Și probabil asta a făcut și mama ta sau, dacă nu a făcut asta, ți-a zis să faci tu, să nu fii ca ea să depinzi de un bărbat. Ce sunt astea? Atributele masculinității. De asta acum nu știi care e rolul tău în relație, în familie și tot așa. Acum o să-mi sară în cap toate feministele. Stați blând, că eu nu pledez pentru a ne întoarce în epoca de piatră. Că și eu sunt o femeie care mă descurc singură, care am toate caracteristicile de mai sus. Dar ceea ce vreau să zic este că, in afară de cazul în care ne asumăm voit singurătatea, este bine să ne ajustăm un pic din partea masculină și să ne aducem acasă din calitățile de femeie. Doar că nu ai avut de unde învăța și nu ai primit energia asta din familie. Dar nu e totul pierdut, poți să faci conștient lucrul ăsta. Știi care sunt atributele feminității? Intuiția, simțirea, sensibilitatea, capacitatea de a te conecta la sufletul tău, blândețea, dorința de a susține, capacitatea de a empatiza. Abia apoi vin senzualitatea și frumusețea. Și chiar și bărbații, deși par că se uită după forme și fuste scurte, tot de calitățile alea, primele, au mai mare nevoie de la o femeie. Puteți să-i întrebați să verificați, dacă nu mă credeți. Excludem de aici minoritatea care caută doar sex.
Dacă ești bărbat cel mai probabil că ai fost crescut cu ideea că băieții nu plâng, că sunt puternici, că nu sunt ca fetele (niște smiorcăite), că trebuie să te lupți, să te zbați, să ai un job, o casă și tot așa. Până aici toate bune și frumoase. Și în alte timpuri cam tot așa creșteau băieții. Doar că nu ți s-a expicat și de ce trebuie să fii tu așa de puternic. Nu ca să te lupți cu femeile, nu ca să le demonstrezi că trebuie să stea sub papuc, nu ca să le arăți cine-i șefu. Nu. Ascultă bine: ca să le protejezi! Da, dragul meu bărbat, puterea ta e bună ca să ai grijă de femeie, de copii, ca să le asiguri cele necesare traiului, ca să simtă că au susținere și protecție. Nu ca să te sui cocoș pe gard și să urli că tu ești grozav. Și sunt absolut convinsă că și cea mai războinică Xena va lăsa arma jos dacă are un umăr pe care să lase capul și să se odihnească. Măcar un pic. Dar mai știu că tu nu știi sau nu poți să faci toate astea. Pentru că nici tatăl tău nu a știut și nu te-a învățat, nici bunicul poate nu a știut. Pentru că și ei au fost atât de goliți de puterea lor încât nu au avut cum să ți-o ofere.
Ce rezultă de aici? Femei care sunt mai degrabă bărbați și bărbați care trebuie să urle ca să se impună ca bărbați sau care caută pe lângă relație, doar doar or găsi o femeie care să le lase loc să se manifeste ca bărbați. Recunoașteți dinamica asta? Ce se întâmplă în timp? Femeile obosesc să fie bărbați în casă și ar vrea ca bărbații să își ia rolul în primire, dar ei au uitat demult care le este rolul și nu mai știu cum să facă asta, nu au curaj, nu au energia necesară și tot așa.
Și toate astea pentru că mama nu te-a ținut în brațe și tata nu ți-a validat locul în lume. Pentru că, repet, nu au știut nici ei și nu au putut mai mult.
Dar tu nu mai ești copil.
Deci ce poți face?
Poți să te uiți la părinții tăi și poate chiar la bunici și să le spuni așa: mulțumesc pentru darul vieții și pentru absolut tot ce mi-ați oferit, primesc cu drag toate darurile și las la voi ce a fost greu și apăsător. Îmi iau viața în propriile mâini și fac ceva frumos cu ea, cu binecuvântare de la voi.
Da, știu că te gândești că nu-i chiar ușor. Aș mai scrie, dar deja articolul ăsta devine mult prea lung.
Dacă vrei să vorbim mai mult despre asta și simți că ai de rezolvat aspecte pe partea cu familia, te aștept în sesiune individuală (sau poate nu una, ci câteva) ca să pornim la drumul cunoașterii de sine și al vindecării.