4 aprilie 2022 Ioana Madi

Suflet din sufletul munților

fragment din cartea O viziune șamanică asupra vieții

În vara anului 1992 am pornit într-o excursie temerară în Retezat, împreună cu un grup mare de prieteni, echipați cu corturi, saci de dormit, mâncare, haine groase, etc. Drumul cu trenul a fost înfiorător de lung iar urcușul cu piciorul foarte obositor. Când am ajuns, însă, sus, o imensitate de piatră și-a deschis porțile: bolovani, stânci, toate aruncate infernal de mâna zeilor muntelui, în  amintirea lui Zamolxe care se spune că ar fi avut legătură cu această zonă. Am montat corturile și ne-am odihnit. M-am întins pe mușchiul gros, printre pietre și am respirat adânc. Deasupra am auzit fâlfâit de aripi și, când am privit, un șoim se învârtea semeț și atent, în rotocoale descrise prin bătăi de aripi și prin plutire în bătaia vântului. Am închis ochii și am avut în minte imaginea locului în care mă aflam: stânci roată-mprejur, bolovani uriași până departe în vale, lacurile unul sub altul în care se reflecta imensitatea albastră și șoimul cu cercurile lui concentrice. Am început să mă pierd, ușor, ușor în peisaj. Mă descompuneam încet și mă simțeam stâncă, apoi mușchi, apoi lac, era ca și cum celulele mele se pierdeau în celulele tuturor elementelor care mă înconjurau, ca și cum corpul meu se unea complet și plenar cu tot ce mă înconjura. Nu mai aveam corp, nu mai aveam gânduri și cred că, pentru câteva momente, chiar n-am mai avut o conștiință proprie. Apoi am revenit încetul cu încetul, am deschis ochii, am mulțumit pentru acest cadou fascinant pe care Natura mi-l dăruise. Și am notat pe un petec de hârtie: sunt suflet din sufletul muntelui, sunt suflet din sufletul pietrelor, sunt suflet din sufletul apei, sunt suflet din sufletul acestei imensități…

Cu timpul am uitat de această trăire unică și înălțătoare și mi-au trebuit 14 ani de bâjbâieli prin viață ca să ajung la primul curs de șamanism și încă vreo doi de întrebări și angoase ca să retrăiesc acea senzație de plenitudine, de beatitudine, de uniune cu tot ceea ce este. Am regăsit starea, minunarea, cu ocazia unor seminarii la poalele Pietrei Craiului când, în timpul unor plimbări cu intenția de a înțelege semnele naturii, am reușit să mă contopesc cu crestele care se arătau semețe deasupra mea, să percep în liniile crestate pe fruntea muntelui chipul unui bătrân
care îmi transmitea calmul, înțelepciunea și acceptarea. Am regăsit-o stând lângă un copac și privind undele unui pârâu ce se zbăteau învolburate sub picioarele mele. Am așteptat, fără prea multă speranță, inițial, să am o înțelegere, o revelație, cum credem toți că ele trebuie să fie: spectaculoase. Și, la un moment dat, mi-am dat seama că singura înțelegere pe care puteam să o am era acceptarea, iarăși, nu ca noțiune mentală, nu ca o formă de
orgoliu, ci aceea care intră în toate celulele și simți că atât ai de făcut: să stai și să privești, să simți, să te pătrunzi de liniște și de blândețe, să vezi cum totul în jur e calm și la locul lui, numai tu, ca om, cu mintea, complici lucrurile.