11 noiembrie 2021 Ioana Madi

Noaptea

Se deschide o ușă și noaptea intră în cameră. O văd cu coada ochiului, dar nu mă mișc. Aș putea să mă ridic să aprind lumina, ca s-o alung, dar mi-e lene. Trece pe lângă pereți și atinge din greșeală un tablou, care se înclină într-o parte. Se oprește în fața bibliotecii și analizează cotoarele cărților. Ce preferințe literare o fi având?, mă întreb cu plapuma trasă până la nas. O urmăresc cu ochii mijiți, ca să nu se prindă că nu dorm. Stă cu spatele la mine, așa că nu pot să-i disting trăsăturile. Nu mai pare așa de înfricoșătoare ca în copilărie. Nu  văd în poalele ei focul care înghițea casa, nici cadavrele rămase pe vreun câmp de bătălie, nici vrăjitoarele arse pe rug, nici alți balauri din vise. Urlam în fiecare noapte, de multe ori nici nu mai știam de ce, până când mama a venit într-o seară cu o lampă mică, de veghe, cu abajur verde, a băgat-o în priză și a zis:

  • Gata! De-acum nu o să mai visezi niciodată urât, pentru că ai lumină.

Am crezut-o. Zâmbesc sub plapumă de amintirea de demult, dar verific, preventiv, veioza care stă lângă noptieră. O s-o aprind mai târziu.

Noaptea s-a așezat pe un scaun de lângă birou. Îmi vine să-i zic să se dea la o parte căci e scaunul motanului și o să se umple de păr pe hainele negre, dar nu pot să-mi descleștez fălcile. Stau așa nemișcată și o urmăresc. Are un fus pe care trage un fir negru și el. De pe fereastră încep să intre, aduse de fir, câte o stea, câte un satelit, câte o lună, câte un luceafăr. Se înfășoară unul câte unul în jurul fusului, care devine din ce în ce mai voluminos, mai rotund la mijloc și se rotește din ce în ce mai repede. Constelații, sori, luni, universul întreg se înfășoară în jurul axului într-un ritm din ce în ce mai rapid, care formează deja un vortex.

Pe marginile lui văd cum se agață perdeaua de la fereastră. Aș vrea să o prind, să nu se ia după toate stelele alea, să rămână acolo unde îi este locul, dar nu mă pot mișca. Gata. S-a dus. Perdeaua s-a prins și ea în iureș. Scaunul, biroul intră și ele, cărțile din bibliotecă se răstoarnă una câte una, rafturile dispar, cuiele sunt smulse din pereți.

Nu mai e nimic în cameră decât patul în care stau și care se zguduie cu mine. Mă întreb ce-o fi în capătul vortexului? De partea cealaltă…