3 iulie 2021 Ioana Madi

Erika

Își puse poantele cu mișcări lente și își legă panglicile de satin în jurul gleznelor. Nu știa nici ea de ce insista să facă asta din când în când, oricum nu spera să mai danseze vreodată pe vreo scenă. Se ridică de pe scaun și făcu un pas larg spre dreapta. Se săltă pe vârful poantelor și făcu următorul pas elegant, lent, cu o mână deasupra capului. Urmă o mică piruetă, doar cât să-i permită să ajungă în fața ferestrelor largi ale mansardei și să privească în jos spre stradă. Da, viața e tot acolo, își spuse aproape fără nici o emoție. Doar ca o verificare așa, că lumea nu s-a oprit în loc peste noapte. Zgomotele nu ajung până aici, la ea, așa că verifică viața în fiecare dimineață. Nu pe a ei. A ei pare că stă pe loc de ceva timp. Viața aia, de afară, cea care merge nestingherită peste ridurile pe care s-a făcut că nu le vede în oglindă și peste cele câteva fire de păr alb printre cârlionții negri. Ei, și ce, își spune cu ochii la mașinile care se grăbesc spre nicăieri, la 38 de ani nu e chiar obligatoriu să-ți faci încă griji. Caută ceva din priviri. Da, cerșetorul e și el acolo, îi va duce sandwisch-ul obișnuit când va coborî. Nu l-a întrebat niciodată care e povestea lui, nici nu o interesează, e doar reperul ei că totul e la locul lui, că viața asta care curge cu mașinile înainte, lasă și unele lucruri fixe în urmă, de care poți să te agăți în fiecare zi ca de o ancoră. Cerșetorii nu au vârstă și nici identitate. Asta e reconfortant la ei. Sunt acolo pur și simplu, uitați de toată lumea, în același colț, la aceleași ore, cu mâna întinsă în care destinul a uitat să lase un bănuț. Normal. Viața se grăbește și nici măcar ei nu mai au nici o pretenție de la ea. Resemnarea lor este sublimă. Chiar un exemplu. Trăiesc așa, fără frici, fără așteptări, fără zbateri, iar cei din mașinile prinse în iureșul vieții se uită uneori cu dezgust și îi judecă. Uite, încă unul care nu a făcut nimic în viața lui, își zic și poate îi aruncă un ban, cu îngâmfarea caracteristică a celor care nu realizează că și ei tot spre același punct se îndreaptă, spre finalul ăla despre care nu e bine să vorbești, doar că în goană, fără să aibă timp să-și tragă sufletul.

Erika ridică privirea și urmărește un stol de porumbei care se rotesc peste acoperișurile ce strălucesc în soarele albicios al dimineții. Întinde mâinile și își ia zborul odată cu ei. Se lansează într-un șir de piruete și rochia diafană i se încolătăcește în jurul coapselor perfect sculptate. Părul îi vine în ochi cu fiecare mișcare a capului. Rozul pal al rochiei zboară pe lângă pielea creolă a mâinilor și picioarelor. Poantele fac un sunet spart pe podeaua din lemn a mansardei. Se oprește în capătul opus, într-o atitudine de visare și plutire. Pășește cu pași largi, pe vârfuri, spre ferestrele ce înconjoară peretele exterior. În parcul dinainte de intersecția cu sens giratoriu s-au oprit, pe o bancă, o mamă cu o fetiță de aproximativ 10 ani. E deja destul de cald, deși abia ora 10. Mănâncă înghețată. Înghețata e cea mai bună în vacanța de vară, gândește Erika de la fereastra de unde nu o vede nimeni. La mare era una genială, cu gust de vișine, zâmbește și se vede pe ea la 10 ani, lângă aparatul din care maneta magică, trasă de vânzătoare, făcea să curgă în cornet o pastă grena. Trebuiau să meargă vreo jumătate de oră până la locul cu pricina, dar nu conta, numai acolo pasta era grena și gustul dulce acrișor. Acum nu-i plac vișinele, ce mult se schimbă gusturile cu anii, își spune în timp ce urmărește bucuria de pe chipul micuței din parc.

Se îndepărtează de fereastră în câțiva pași largi, eleganți, cu mâinile în aer, ai spune că plutește, abia atinge podeaua care parcă nici nu mai are curaj să scoată vreun sunet sub atingerea vârfurilor întărite ale poantelor. Se apropie de o masă din partea opusă ferestrelor, deschide un laptop pe care s-a așezat praful și apasă pe un folder pe care scrie „muzică”. Alege din listă un track nu foarte lung, de vreo 20 de minute. Acordurile contemporane umplu deodată mansarda și un zvâc se naște în gambele mai încordate decât înainte. O săritură grațioasă în semicerc, încă una, încă una și o cădere la pământ, ca și cum o pală bruscă de vânt a aruncat-o, câteva mișcări pe podea, în care tot corpul pare un arc care zvâcnește dintr-o dată într-un salt și apoi în nenumărate piruete. Mâinile se rotesc pe lângă corp, iau în brațe mijlocul subțire, rochia roz se rotește și ea și se prinde de coapse într-o agățare rugătoare, apoi se desface din nou și se înalță în aer în iureșul altor și altor piruete.

Cheia se învârte discret în broască și ușa se deschide fără nici un zgomot. Igor face un pas înăuntru și rămâne înmărmurit în cadru.