25 februarie 2022 Ioana Madi

Aroganță, furie și frică

bunica mea, Livia Holban, în locul ei preferat, Câmpulung Moldovenesc, la 90 de ani.

Bunica mea a plecat din Cernăuți în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Am crescut cu poveștile ei despre balurile din liceu, cu rochii elegante și băieți galanți, cu amintirile despre idilele care se nășteau la patinoar, i-am simțit dorul de primul băiat pe care l-a iubit și pe care nu l-a revăzut niciodată. Când s-au deschis granițele, după Revoluție, am fost la Cernăuți. Nu știu dacă am văzut-o de multe ori mai emoționată decât atunci când a regăsit casa în care a copilărit, facultatea unde visa să studieze, străzile pe care se plimba odinioară.

Mă impresionează ce se întâmplă în Ucraina? Da! Tocmai pentru că prin venele mele curge ceva din sângele unui om care a trăit toate astea și poate tocmai de aceea mi se pare și mai absurd ca, după atâția ani, să se repete istoria.

De când a început pandemia m-am abținut sistematic să mă pronunț, am citit tot felul de păreri, am analizat, am așteptat să văd ce simt și mi-am pus foarte multe întrebări. La un moment dat, am început să insist pentru smerenie, am folosit cuvântul ăsta ca fiind cel mai aproape de starea, de sentimentul care mi se păreau potrivite pentru ceea ce se întâmplă. Azi simt să vorbesc mai mult și să fac o retrospectivă.

Mai țineți minte când toată lumea era în lockdown, când ne minunam de autostrăzile goale, de canalele din Veneția care păreau că se curăță, de liniștea care se așternea peste lume? Nu știu dacă nu era și aici ceva manipulare de genul: iată ce bine se simte planeta fără oameni, dar, trebuie să recunoaștem, era clar un sentiment de bine. Suntem noi, oamenii, ca în bancul ăla, păduchii care sufocă pământul? Cam da. De ce? Pentru că am devenit îngrozitor de aroganți.

Aroganța a fost cuvântul care mi s-a învârtit prin minte toată pandemia. Toți suntem, nu mă exclud din asta. Și oricât am lucrat pe tema asta, la începutul lunii februarie am avut covid. Uitasem că am și eu zona mea de aroganță: să-mi ajut familia mai mult chiar decât au ei nevoie. Povestea e lungă, ideea este că toți cei care am fost conștienți de noi, am realizat că acest virus vine să ne scoată în evidență „buba” cea mai mare, locul cel mai sensibil, blocajele, tiparele. E alegerea noastră dacă vrem să le vedem și să lucrăm cu ele sau nu, dar el ne arată exact locurile în care suntem blocați în aroganță.

Ce legătură are asta cu ce se întâmplă în Ucraina? Are! Foarte mare! Pentru că, din nou, nici din pandemie, care vedem că se încheie, nu am înțeles nimic. Mulți mureau în spitale, dar omenirea s-a comportat tot arogant: unii au urlat pro vaccin, alții contra, unii s-au simțit deștepți pentru că au înțeles cum funcționează medicina, alții cum funcționează conspirația, unii s-au lăudat cât de mult respectă regulile, alții cum cred în Dumnezeu și nu au nevoie de reguli. Am uitat cu toții că, de cele mai multe ori, toate exagerările pornesc din surse de informare nesigure și create special pentru manipulare.

De când mă uit pe facebook la ce se întâmplă în Ucraina, observ exact aceleași reacții. Fiecare își revendică războiul. Și mă refer la oamenii de rând, nu la reprezentanții politici. Unii au început să posteze sau să distribuie citate „celebre” despre ororile războaielor sau se inflamează despre cât de absurd este un război. Serios? Dar Afganistan? Dar Turcia? Dar Serbia? Dar Iugoslavia? Dar mișcarea flower power și războiul din Vietnam? Dar războaiele mondiale și atâtea filme și cărți despre Holocaust, care mai erau și la modă în ultimii ani de ajunsesem să mă întreb dacă omenirea  e atât de bolnavă încât îi e dor de un război. Dar Cruciadele din Evul Mediu? ACUM ne dăm seama cât de absurd este războiul?

De ce ne atinge tocmai ACEST război? Poate pentru că avem mulți, în sânge, povestea bunicilor noștri și poate pentru că ne e frică. Vai! Am zis așa ceva? Da, chiar asta am zis: ne e frică. Dar frica se camuflează cel mai bine în furie și aroganță. Și atunci începem să urlăm despre cât de absurd este și ne erijăm în a toate cunoscători în ale politicii, ne aruncăm în acțiuni umanitare (binevenite, nu zic), dar cu atâta patimă încât e clar că încercăm să fugim de ceea ce ne doare pe dinăuntru.

Frica, aroganța mai merg bine mână în mână și cu naivitatea. Cu sentimentul că „mie nu mi se poate întâmpla”. De ce? Pentru că sunt suficient de arogant să cred că dețin controlul, puterea, dacă mă uit la telefon și văd ce trăiesc alții pe un ecran, dacă am confort, mâncare și internet. Mă întreb oare Cioran, Eliade, Noica, Blaga și alți mulți filosofi și gânditori ai perioadei interbelice s-or fi gândit că se poate întâmpla ca intelectualii să fie duși la Canal, cărțile arse, istoria mistificată? Ceea ce se întâmplă în Ucraina ne agită pentru că e aproape, pentru că știm că a mai fost, pentru că ne simțim în nesiguranță.

Multă lume simte acum să se roage, să trimită lumină de pe facebook în Ucraina și să aducă înțelepciune celor implicați. Și mă întreb de ce nu simțim să facem asta pentru atâtea alte locuri de pe planetă unde sunt conflicte militare, pentru Africa unde mor oameni de foame, pentru cei care se chinuie în spitale. Pentru că ne agită faptul că e lângă noi, despre noi prin sângele bunicilor noștri, despre ceea ce ne rezervă nouă viitorul. Adică, într-un cuvânt, pentru că ne e frică. Și asta e perfect normal, numai că vrem să cosmetizăm conștient sau inconștient.

Nu vorbesc despre nimeni punctual aici și înțeleg reacțiile, sentimentele și gândurile care ne animă în aceste zile. Nu sunt în afara lor, dacă aș fi cu totul, poate nu aș scrie toate astea.

Am avut azi o discuție foarte interesantă cu fratele meu. Am pornit de la război și am ajuns să filosofăm despre omenire, despre homo sapiens, despre faraoni, despre Moise, despre potop, despre extratereștri și despre cum și de unde a apărut rasa umană. Nu știu la ce concluzie am ajuns, dar e clar că omenirea nu învață, oricâte ar pătimi, câteva lecții esențiale: a bucuriei simple de viață, a trăitului în armonie cu tot ce avem în jur, a smereniei și recunoștinței, a faptului că oricâtă putere am avea și oricâtă bogăție, nu le vom lua cu noi în mormânt, a adevărului că nu putem scăpa de frica de moarte decât prin iubire, pe care să o lăsăm să curgă prin noi spre tot ce înseamnă existența asta universală care cuprinde în ciclicitatea ei viață/moarte; pământ/univers; lună/soare și, mai ales, Creator/ Dumnezeu sau orice nume am vrea să-i dăm forței universale din care s-au creat toate, pe toate planetele, cu tot cu extratereștri și orice alte forme de existență ne-am putea imagina.

Începe acuș primăvara, estul, care, în ceremoniile pipei sacre și a saunei ritualice este locul în care ne rugăm pentru ceilalți. Așa că da, putem să facem asta la modul general și smerit. De când cu toate evenimentele care perturbă planeta, am pe altarul șamanic mereu o lumânare pe care o aprind și spun: „pentru toți cei care au nevoie”. Atât. Nu trimit lumină, îngeri și nimic nimănui punctual, doar mă rog așa pentru toată lumea în nevoie pentru că e cel mai cinstit fel de a spune că nu știi cine și ce are nevoie dar tu ai  intenție bună. E suficient. Dumnezeu va trimite ceea ce e nevoie unde este nevoie.

Așadar, din nou, cred că e vorba despre smerenie și înțelepciune, despre a ne centra în noi și, poate, despre a aprinde o lumânare. Doamne-ajută să fie bine pentru toată lumea!